0.
Rezultatul acestor alegeri
reprezintă cel mai grav eveniment politic cu repercusiuni globale care a avut
loc în timpul vieţii mele. Mulţi dintre noi, probabil zdrobitoarea majoritate,
am avut norocul să trăim într-un timp & loc al lumii ferit de convulsii
majore (până şi Revoluţia anticomunistă a trecut cu tragice, evitabile, dar
relativ puţine victime omeneşti). Au mai existat, fireşte, evenimente cu impact
major - în primul rând căderea Zidului Berlinului şi deja-pomenitul decembrie
1989 - dar acestea au fost eminamente pozitive. "Momentul" '89 al
României, de exemplu, nu va fi niciodată pentru mine o lovitură de stat sau,
mai rău, o înscenare; nu spun că nu a(u) fost şi ast(e)a, dar lucrul important
e ceea ce s-a întâmplat în sufletele şi minţile celor care au luptat şi, unii,
au murit: solidaritate, emancipare, libertate.
Ştiu, e oarecum ridicol să
pomenesc, într-un text despre lumea-lui-Trump, acest cel-mai-bun-lucru
întâmplat în viaţa mea/ a noastră, Revoluţia Română. Tentativă disperată de
compensare psihică? Chiar nu e important acum.
1.
Prostia, într-adevăr,
doare. Până la greaţă. Şi nu doar a noastră, personală, care e firesc să doară,
ci şi a celorlalţi, oricât de îndepărtaţi de noi i-am (re)simţi. Am stat treaz
toată noaptea, marţi spre miercuri, acum o săptămână, pe 5 site-uri şi mai
multe televiziuni deodată, cu creionul în mână, făcând calcule frenetice. De
foarte devreme deja, catastrofa a început să fie tot mai evidentă, inevitabilă.
N-am chiar vomitat, dar am trăit revolta aia iraţională a celui căruia
altcineva, o mulţime de oameni aflaţi la un alt capăt al lumii, îi face un rău
major. Am avut pentru o fracţiune de secundă revelaţia plină de oroare a ce
trebuie să simţi, tot din stomac, tot iraţional, stupid, nedrept, când o
"naţiune" străină chiar îţi intră în ţară, pe străzi şi în case. Am
sucombat, probabil doar pentru câteva minute, de fapt pentru prea mult timp,
destul cât să mă îmbolnăvească, să-mi ardă creierii, în faţa fricii şi chiar a unui dram de ură.
Dimineaţa, mi-am anunţat,
răsfăţat şi retoric (sau poate exagerez? niciodată nu-mi amintesc să mai fi
fost atât de prăbuşit psihic pentru un motiv real-nepersonal, trebuia să fac
ceva ca să eliberez tensiunea), retragerea - măcar pentru câteva zile - de pe
reţelele sociale, fiindcă nu mă simţeam, vorba aia, pregătit pentru ceea ce,
"global", tocmai începuse.
Săptămâna a trecut, nici acum
nu sunt pregătit; şi nu cred că poate vreunul din noi să fie. Iar aici trebuie
luată în calcul şi prostia noastră proprie; sau nu, n-am dreptul să târăsc pe
nimeni în vria asta, din care încă n-am ieşit: uriaşa, monumentala mea prostie.
2.
49,9%: iată soluţia
genială pe care "cei 1%" care ne domină vieţile, adăpându-şi, în
acelaşi timp supremaţia din ele, au găsit-o în faţa puterii revoltaţilor. Nu spun
că oamenii care o aplică - sau în numele cărora ea e aplicată de puterile
statelor - ar fi ei înşişi geniali; soluţia e veche şi formidabil de simplă. Cu
două alineate mai sus, mă revoltam împotriva... votanţilor americani. Aici, în
ţară, am încetat de ani buni să-mi dispreţuiesc conaţionalii manipulaţi (nu şi
pe manipulatori, pe care îi consider în continuare inamici - de tratat cu
mijloace dialogice şi democratice, dar fără cruţare). Eventuala mea duşmănie
pentru alegătorul PSD e, de fapt, modesta, dar cumulat-vorbind importanta mea
contribuţie la dominaţia PSD sau a altor forţe politice nici pe departe
îndeajuns de diferite ca să justifice efortul.
Există ironie în lume: de
fapt în cifre seci, un pic mai mulţi americani au votat pentru Hillary, femeia-de-plastic (e foarte trist că mult-discutatul
'plafon de sticlă' nu a fost spart, dar poate c-ar fi fost rău şi să-l spargă acest
personaj atât de fake). Mai mult
chiar ca în cazul Brexit-ului, totul a fost pe muchie de cuţit, doar un pic
debalansat (aici datorită sistemului electoral) în direcţia care, iată, ne-a
scufundat în panică.
Nu spun că ar fi fost, de
fapt, fix aceeaşi mizerie. Spun că am văzut răul, indubitabil mai mare, al lui
Trump crescând şi ne-am întors capetele de la el. Că ne-am mărginit să-i dispreţuim pe aceşti oameni (potenţialii lui
votanţi), fără cea mai mică deschidere
spre a le înţelege motivaţiile, fiindcă ne bazam pe două iluzii
fundamentale: 1. că suntem, oricum, mai mulţi ca ei; 2. că, precum în
blockbusterele hollywoodiene, binele învinge.
Ar fi trebuit să avem destulă
minte ca să ne amintim că, de fapt, cel care învinge "acolo" e tipul
brutal, cu nu-ştim-(şi-nu-contează)-câtă-minte, with the big guns in his hands. Ca să ne dăm seama în cât de mare,
fascinantă măsură trebuie să se potrivească personajul Trump în imaginarul (cel
care spune, la ei: şi eu aş putea fi
preşedinte! iar la noi ăsta e unul
de-al nostru, al) atâtor de mulţi oameni.
3.
Pentru ce s-a întâmplat în
America, eu unul (şi noi, ăştia, mai mulţi sau mai puţini, câţi om fi) nu
sunt(em) de vină. Dar pentru ce s-ar putea întâmpla în România (şi o să se
întâmple, dacă nu ne mobilizăm cu adevărat), suntem deja şi putem deveni mult
mai vinovaţi.
Ne-am bazat, mulţi dintre
noi, pe securitatea unei societăţi dobândite fără mare efort, pe nişte valori
pe care le-am considerat, datorită firescului lor, naturale şi nu politice.
Toleranţa, respectul non-discriminatoriu pentru ceilalţi, atitudinea progresistă în sensul ideologic al
termenului, mult-hulita corectitudine
politică (cea în absenţa căreia vom redeveni nişte sălbatici cu fumuri
suprematiste) - toate acestea ne-au părut a fi o prelungire firească a faptului
de a fi pur şi simplu om, deschis şi normal la cap. Şi i-am dispreţuit, iar
aici survine uriaşa noastră... iar vorbesc prostii, cel puţin uriaşa mea
greşeală, nu doar pe ideologii poziţiei contrare (naţionalişti, fundamentalişti
ortodocşi, apologeţi ai Familiei tradiţionale, antieuropeni, pro-ruşi etc.
etc.), ci şi pe toţi concetăţenii, enorm de mulţi, vulnerabili la toată această
dezinformare, la toate aceste false cauze.
Or, iată, nu merge aşa.
Democraţia/ societatea deschisă, atâta câtă e (tot mai puţină peste tot), nu e
un dar divin şi nu e o stare naturală, ci un sistem nu doar imperfect, ci şi
imposibil de menţinut în lipsa unei atenţii/ a unei acţiuni constante.
Iar în România (ce-i drept,
mai târziu decât în toate ţările din jur, dar cum ar putea fi asta o
consolare?) suntem pe cale să renunţăm la ea - la democraţie - în favoarea unei
dictaturi a (falsei, autodeclaratei) majorităţi, cu complicitatea clanurilor
mafiote numite PSD, PNL, UDMR, ALDE, PMP etc. Ba chiar mai rău decât atât,
chiar şi un partid nou, răsărit atât cât se poate de autentic din societatea
civilă activă a ultimilor ani, cum e USR, se zbate într-o neclaritate
ideologică şi de poziţie care îl apropie periculos de statutul de simplu
vânător-de-voturi al celorlaltor formaţiuni politice.
4.
Politicienii aceştia îşi
schimbă cauzele, convingerile şi deciziile ca pe ciorapi. Când un partid care
îşi zice "liberal" se grăbeşte să semneze primul un protocol pentru
Referendumul Urii (eu de aici înainte aşa, şi doar aşa îl voi numi), adică face
primul pas propriu-zis politic înspre reducerea drepturilor constituţionale ale
unei minorităţi... două lucruri devin clare. Unul, pe care l-am spus deja mai
sus, e că democraţia (care, să fim bine înţeleşi, nu se exercită prin
referendum, nu e dictatură a majorităţii, ci "stă" în statul de drept
şi în protecţia legală/ real-efectivă a minorităţilor, inerent vulnerabile) nu
e o sferă de cristal impenetrabil, ci poate plezni ca un balon de săpun.
Celălalt, că nici PNL-ul, nici celelalte partide importante nu cred cu adevărat în cauzele cu care acum
defilează. Asigurându-şi complicitatea masivă a politrucilor (care se
înclină cum bate vântul şi, ca în cazul PNL, nu au nici cel mai mărunt scrupul
ideologic), Coaliţia pentru Familie s-a făcut frate cu dracul. Pentru moment,
senzaţia de triumf e inevitabilă; poate că e inevitabilă şi modificarea
Constituţiei (când eşti relativ jos şi din diverse motive disperat, nimic nu e
mai reconfortant decât să tragi câteva picioare într-un inamic - imaginar -
căzut în faţa ta).
Să nu ne imaginăm însă vreo
secundă, noi, ăştialalţi, că vinovaţii pentru această dispariţie a democraţiei,
pentru această invazie a fundamentalismului care îşi zice
"normalitate", pentru desolidarizarea tiranică şi potenţial-masivă de
diverse categorii vulnerabile ar fi semnatarii "de rând" ai
iniţiativei de modificare a constituţiei. Nu enoriaşii rugaţi la sfârşitul
slujbei să-şi aducă modesta contribuţie la "vindecarea" Neamului sunt
cauza catastrofei. Ei sunt doar instrumentul, partea (mai mare, mai mică, nu
prea mai contează) din 99% pe care politicienii, decidenţii şi aparatul lor statal-propagandistic
au reuşit să-i întoarcă împotriva celeilalte părţi.
5.
Putin, foarte probabil, nu
va veni peste România. Nici nu e nevoie, când avem un Dragnea, o Gorghiu, un
Băsescu - şi mai ales pe liderii viitorului, un Bogdan Diaconu sau un Dan
Puric. E absurd şi neproductiv să intri cu tancul într-o ţară în care poţi,
mult mai uşor şi eficient, pătrunde "călare" pe prostie, intoleranţă,
la urma-urmelor ură şi frică.
6.
Iar prostia, frica şi în
cele din urmă ura nu sunt doar "ale lor", 49, 9% sau câţi or fi. Sunt
în uriaşă măsură şi ale noastre - şi despre ale noastre am vrut să scriu aici,
inainte de a ne îndrepta din nou - în fapt singura noastră soluţie - înspre
contracararea tuturor acestor fenomene.
7.
După ce mai stăm un pic
(însă doar un pic, oricât de mare ar fi - fost - şocul) să ne lingem rănile, trebuie
să o luăm de la capăt cu toată energia, încercând să recâştigăm, unul câte
unul, cât mai mulţi dintre oamenii care de fapt sunt victime ca şi noi. Căile
de acţiune, odată ce ne vom fi înţeles/ asumat propriile greşeli, sunt simple:
Emancipare, nu (doar)
vulgarizare. Solidaritate, nu (doar) critică socială. În cele din urmă, nu doar
luptă împotriva limitării-condiţionării, ci libertate. Pe care fiecare om
autentic o merită - dar care nu i se poate da, absolut nimănui, din afară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu